! cît de mult urãsc orașul

cît urãsc acest oraș,

temnițat ca viețașul

ies din el numai golaș,

temnițat ca viețașul

ies din el numai golaș !

! pentru noi moldavi orașe

ne-ai dat trudã și ospici,

ne-ai sfãrmat la ciolãnașe

sub tramvaiele de-aici,

ne-ai sfãrmat la ciolãnașe

pe sub roțile de-aici !

!fiecãruia un gîde

și-o paiațã, dacã sca-

de satîrul morții hîde,

nu scapã batjocura,

de satîrul morții hîde,

nu scapã batjocura !

!locul rãu, întors cu dosul,

locul rãu întors pe dos,

unde cei care-au ros osul

ne-au sfãrmat sãrmanul os,

unde cei care-au ros osul

ne-au sfãrmat sãrmanul os!

Moartea-și plimbã iar trãsura

prin turcitul București

care și-a- ntrecut mãsura

în fasoane harãpești,

care și-a-ntrecut mãsura

în fasoane harãpești!

în zãltați la Furinalii

haraminii plini de lapți,

în jigodii și canalii

și toți întru Domnul frați,

în jigodii și canalii

și toți întru Domnul frați!

……………………………………………….

Acest fragment face parte din poemul lui Cezar IVÃNESCU, DOINA (Melodie fãrã sfârșit) apãrut în decembrie 1983 în volumul cu același nume, dedicat împlinirii a o sutã de ani de la apariția “Doinei” lui Mihail EMINESCU.

Durerea bucureștenilor, nãscutã sub lamele buldozerelor care ștergeau din istorie o parte a orașului nostru, l-a fãcut pe poetul “morții” sã scrie atât de negru, încât primarul de atunci, Gheorghe PANÃ, fiind anunțat de apariția și conținutul volumului Doina, a decis ca acesta sã fie “topit”. Dupã o luptã susținutã, care a constat printre altele și în retipãrirea și înlocuirea unei pãrți din carte, renunțându-se la peste o sutã de versuri și șaptesprezece poeme, volumul a apãrut.

Putem spune cã aceste “fragmente” nu corespund realitãților de astãzi ale orașului? Cã suferința locuitorilor prea încercatei noastre capitale nu este la fel de mare ca cea de acum cinsprezece ani dacã nu chiar mai mare?

Bucureștiul este pe zi ce trece mai “turcit” iar “fasoanele harãpești”, chinezești, second-handești unionale, se revarsã peste noi fãrã a avea putința de a le opri. Abrutizați de sãrãcie, înecați în gunoaiele mãldãrite peste tot, “sfãrmați la ciolãnașe”, bucureștenii privesc cu jind cãtre averile “haraminilor plini de lapți”, cãtre “jigodiile și canaliile” frați cu câte un “DOMN” politician, președinte de te miri ce, îmbogãțit șmecherește pe seama prostiei sau nesimțirii unora ce trebuiau sã aibã grijã sã nu se întâmple asta și asta și cealaltã.

Probabil cã ne este dat sã trãim în purgatoriul post comunist, toate mizeriile la care se refereau profesorii noștri pânã în 1989, atunci când ne prezentau capitalismul.

Este, desigur, departe acel oraș pe care diferiți vizionari ni-l prezintã ca fiind centrul mondial unde “puterile Lumii” vor veni pentru întâlniri și gesturi supreme. Viitorul urbanistic al Pãmântului își va defini un sistem de coordonate cu originea în București? Sã-i fi spus cineva-cândva lui Ceaușescu acest lucru, de se pornise plin de zel sã construiascã într-un ritm fantastic un oraș neoclasic, în mijlocul cãruia sã domine CASA POPOARELOR?

În loc de istoric

Primul om de care știm cã s-a apucat sã construiascã un oraș a fost Cain. (Geneza, 4, 17) “…El a început apoi sã zideascã o cetate, și a pus acestei cetãți numele fiului sãu Enoh“. Acest început a însemnat de fapt trecerea popoarelor de la starea de “nomade” la cea de “sedentare”. Și cum omul a fost de la începuturile sale egocentrist, el și cetatea construitã de el a devenit centrul lumii. Spiritualizându-se, omul a început sã-și numeascã cetatea în funcție de relația sa cu universul: orașul soarelui, Heliopolisul, cetatea pãcii, Salemul, casa lui Dumnezeu, Beith-el.

Știința care a jucat poate rolul cel mai important, în vechime, în construcția orașelor a fost astrologia. Poziția Soarelui sau a Ursei Mari determină amplasarea și proiectarea cetãții. Mai apoi a apãrut gnomonul, un instrument de mãsurã care direcționa planul orașului ținându-se cont de centru. Amplasamentul trebuia sã fie în așa fel ales încât în mijlocul verii, gnomonul nu trebuia sã facã umbrã. Se ținea de asemenea cont de convergența vânturilor, a apelor sau a curenților telurici.

Forma orașelor a fost diferitã de-a lungul vremii pornind de la pãtrat și ajungând la cerc, toate având o tramã stradalã bine gânditã, mai ales în orașele în care înțelepții aveau un cuvânt greu de spus.

Și cu cât oamenii se perfecționau prin cunoaștere sau se spiritualizau prin credințã cu atât orașele începeau sã capete mãreție. Templul, biserica sau pagoda, sub formã de piramidã, catedralã sau zigurat au devenit centre de atracție în oraș, nu de multe ori, acesta dezvoltînd-se în jurul lor. S-au mai dezvoltat orașele și la intersecția drumurilor comerciale, sau în epoca noastrã, din ambiția unui creator, de obicei arhitect, prin defrișarea junglei sau mobilarea unor stânci. Astãzi, un oraș nou poate apãrea și din nevoia de experiment sau din necesitatea exprimãrii unei dimensiuni artistice. Ființa umanã acumuleazã din ce în ce mai mult și are nevoie de spații din ce în ce mai sofisticate. Orașul este unul dintre ele.

Expansiunea cosmicã va aduce noi tipuri de orașe. Pe stații interplanetare sau pe planete nepopulate cetatea pãmânteanã, în funcție de mediu va dezvolta alte forme. Literatura și filmul science-fiction ne-a familiarizat cu o serie de modele urbane și populații din viitorul apropiat sau îndepãrtat al Terrei, din lumi paralele sau universuri presupuse.

De ale noastre

Evoluția orașului s-a fãcut paralel cu evoluția omului. Proiectând și construind, acesta a dezvoltat practic industria, comerțul, transporturile și turismul dar poate mai mult decât în alte domenii, psihologia și filosofia orașului. Studiul vieții cetãții i-a preocupat pe mulți. De la Babilon la Babilonul cel mare (Roma), de la Ierusalim la Europolis, orașele au avut misterele lor reflectate în transcendentul intuit, simțit sau gândit, transmis de la unul la altul dacã nu direct mãcar prin scris. Conducãtorii acestor orașe trebuiau sã fie ființe speciale, care sã înțeleagã viața realã sau irealã, vizibilã sau invizibilã a spațiului pe care-l aveau de administrat.

În prezent, lupta pentru oraș nu mai reprezintã un rãzboi de cucerire din exterior, Troian, decât acolo unde orașele sunt pe teritoriul unei conflagrații, în rest lupta se duce din interior și are de cele mai multe ori caracter politic.

Lupta pentru putere se acutizeazã pe zi ce trece: de la rãzboiul ideatic exprimat prin confruntãri de programe, sau discursuri ce pot cãdea de multe ori în penibil, pânã la cheltuirea unor sume uriașe pe imagini colorate, reprezentând candidați zâmbitori, cu mãști parcã prea mobile pentru gustul sãrãcimii dezorientate.

Îngroșându-și adânc vocile, privind pe sub sprincenele stufoase, pomãdându-și pãrul sau scrâșnind din dinți, iubitorii de putere, închipuindu-și cã iubesc orașul se bat între ei sub privirile obosite ale orãșenilor ce-și doresc doar liniște, mãcar pentru patru ani. Și pentru cã nu sunt lãsați în pace patru ani, și sunt chemați sã aleagã dupã doi, obosiți, nu mai vor sã facã nici asta. Și nimeni nu înțelege aceastã stare. Poate cã legarea la sistemul informatic național a fiecãruia ar putea rezolva participarea cetãțeanului la vot sau la rezolvarea altor probleme ale cetãții. Dar, deocamdatã, aceastã cale în România, aparține science-fictionului.

“Conform psihanalizei contemporane, cetatea este un simbol al mamei, sub dublul ei aspect – de protecþie și de limitã. Ea se înrudește în genere cu principiul feminin”. (Jean Chevalier, Alain Gheerdrant)